Dincolo de Cortină: Managementul Impresiilor în Ciclurile și Crizele Familiale (2)
O serie în patru „episoade” apărută dintr-un proiect la Sociologia Familiei, la final cu recomandare de film. În această parte: etapele vieții de familie și mecanismul crizelor.
CAPITOLUL 2 – CICLUL DE VIAȚĂ FAMILIAL (DUVALL) ȘI DECLANȘATORUL CRIZEI (HILL)
Un pionier în acest domeniu, Evelyn Duvall a creat un model care împarte viața unei familii în mai multe etape, fiecare cu propriile particularități și provocări. Astăzi, modelul ei ridică destule critici, însă viziunea încă este acceptată, dar ca model normativ: nu cum este viața de familie, ci cum ar trebui să dercurgă în condiții normale (Martin, 2018).
Completarea acestui model a fost făcută, nu la mult timp după, de Reuben Hill, un colaborator al lui Duvall. Acesta, pornind de la modelul cu opt etape de dezvoltare, a construit un model al stresului în patru pași, argumentând că tranziția de la o etapă la alta se face tocmai din cauza unor elemente stresoare care declanșează criza, din care se iese doar prin migrarea către un nou context (Hill, 1958).
2.1 Cele opt etape ale dezvoltării familiale
Nu greșim dacă spunem că, în viziunea lui Duvall, familia este mai mult decât o simplă structură mediată de interacțiuni. Indirect, prin construirea acestui model al dezvoltării familiale, Evelyn Duvall ne transmite că familia este ca un organism care crește și se dezvoltă. În acest proces, copiii sunt cei care ocupă un rol central – părinții gravitează în jurul acestora, întreaga lor existență și viață de cuplu fiind mediată de raportarea la cei mici.
În opera sa cea mai cunoscută, Family development, Duvall împarte viața de familie nucleară în opt etape distincte (Duvall, 1957). Începând cu primii ani ai cuplului, înainte de apariția copiilor, dar separați de familiile de proveniență și terminând cu familia la bătrânețe și chiar moartea partenerilor, autoarea oferă un set de generalizări care să faciliteze înțelegerea dinamicii familiale. În realitate, există variațiuni de la aceste borne, însă felul în care autoarea a trasat câteva modificări semnificative în viața cuplurilor occidentale rămâne o temelie importantă în analiza familiilor. Pentru evidențierea acestor opt stadii, dar și a principalelor caracteristici, am sintetizat informațiile mai jos:
Cuplul căsătorit fără copii - Învățarea de a locui împreună și negocierea rolurilor; Ajustarea relațiilor cu familiile de origine și rețelele sociale pentru a include un partener.
Familii cu copii mici (0-3 ani) - Pregătirea și ajustarea sistemului familial pentru a face loc copiilor; Dezvoltarea ca părinți și redefinirea rolurilor cu familiile extinse.
Familii cu copii preșcolari (3-6 ani) - Socializarea, educarea și ghidarea copiilor; Evaluarea și ajustarea rolurilor parentale pe măsură ce copiii cresc și se alătură familiei mai mulți copii.
Familii cu copii de vârstă școlară (6-13 ani) - Oferirea de îndrumare copiilor în timp ce se colaborează cu instituții externe (de ex., școală, activități extracurriculare).
Familii cu adolescenți (13-20 ani) - Ajustarea relațiilor părinte-copil cu adolescenții pentru a oferi mai multă independență, cu limite de siguranță; Acordarea atenției relației de cuplu și problemelor de carieră ale părinților, aflați la vârsta de mijloc.
Familii în etapa de “lansare” (de la plecarea primului copil până la plecarea ultimului) - Navigarea relațiilor de tip adult-adult cu copiii; Rezolvarea problemelor specifice vârstei de mijloc; Îngrijirea membrilor mai în vârstă ai familiei.
Familii la vârsta de mijloc (”cuibul gol”) - Adaptarea la statutul de cuplu fără copii care locuiesc acasă; Îngrijirea membrilor mai în vârstă și renegocierea relației de cuplu.
Familii la vârsta a treia (de la pensionare la moartea soților) - Învățarea noilor roluri legate de pensionare, transformarea în bunici, boala, pierderea partenerului și schimbările legate de sănătate.
Extrem de important pentru studiul nostru este că, în fiecare din aceste etape, membrii sunt nevoiți să joace anumite roluri, să se transforme conform așteptărilor celorlalți și să răspundă la provocările care se nasc din tranziții și neprevăzut. De aceea, considerăm că modelul stresului al lui Hill, completează această dinamică, el putând să ofere o lentilă prin care să înțelegem de ce și cum oamenii „performează” în viața de familie, în accepțiune goffmaniană.
2.2 Modelul Stresului ABC-X
La puțin timp după ce Evelyn Duvall a definitivat modelul dezvoltării familiale, un colaborator apropiat, Reuben Hill, a aplicat propria sa matrice conceptuală asupra familiei. Pe scurt, Hill (1958) identifică patru pași ce conduc tranziția către o nouă etapă în existența cuplului. Pentru Hill, nu contează în detaliu ce anume declanșează o schimbare, ci el doar propune o metodă de analiză.
În articolul Reuben Hill and the State of Family Sociology, Bert Adams (1988) prezintă modelul lui Hill, care cuprinde:
A = Evenimentul stresor, adică acel eveniment care provoacă dezechilibrul (nașterea unui copil, o boală, concediere etc).
B = Resursele familiei, adică abilitățile cuplului de a face față evenimentului neprevăzut.
C = Definiția evenimentului, care înseamnă percepția pe care familia o are despre eveniment (o provocare vs. o catastrofă).
X – Criza, sau rezultatul, maniera în care familia se dezorganizează și eșecul ei de a funcționa, cel puțin pe termen scurt.
În manualul Individual and family stress and crises Janice Weber (2010) prezintă, pe lângă modelul clasic de mai sus și o extensie a acestuia, care include o buclă post-criză. Practic, Modelul ABC-X se mai aplică o dată, după prima criză, iar modul în care familiile se descurcă în această etapă ulterioară determină dacă ele rezistă sau nu.
2.3 Etapele dezvoltării familiei, modelul ABC-X și Goffman
În încercarea de a creiona o concluzie incipientă, în viața familiei se descoperă mai multe etape care vin la pachet cu propriul set de provocări. În funcție de cum sunt înțelese și gestionate acestea, cuplul le poate depăși sau, din contră, poate fi dărâmat de ele. Chiar și când familia rezistă, aceasta e nevoită să se transforme și să se reconstruiască, iar membrii trebuie să „se pună în scenă” la fiecare pas.