Duminică, 17.08.2025. Cicloturism Albania-România, Partea 3: Canionul Rugova (RKS)-Kolașin (MNE)-Canionul Moracea-Kotor-Trebinje (BiH)
Partea anterioară a excursiei noastre, cea pe bicicletă prin Kosovo, poate fi descoprită aici.
Cu vreo 6 ani în urmă am fost ultima dată în Kosovo. Nu îmi propusem să mai intrăm în problematica țară din Balcani, însă aflasem, dintr-o carte dragă mie1, că există un drum abandonat de pe vreme Iugoslaviei, închis, care leagă Muntenegru de Kosovo. Așa că, dornici de aventură, am modificat traseul cu o buclă: din Muntenegru am coborât la Peja în Kosovo, iar de aici urma să parcurgem Canionul Rugova înapoi către Muntenegru. Atunci însă nu am avut curaj să riscăm, dat fiind că puteam merge 40 de kilometri și să fim forțați să ne întoarcem, așa că am ajuns pe la Prizren, iar de acolo direct în Albania. Dar acum nu mai avem de ales: să ocolim nu este o opțiune. Iar dacă cumva vom fi întorși, amendați sau ne vom lovi de alte probleme, le vom rezolva la momentul respectiv cum vom putea mai bine.
După surpriza fascinantă a Canionului Rugova de cu seară, nu ne mai așteptam la nimic deosebit. Dar, deși trecerea graniței nu implică nicio problemă, de nicăieri ne apar câțiva kilometri de serpentine, în urcare - drumul e îngust, totul e numai pădure, iar din sălbăticie nu știm dacă vor ieși animale periculoase sau polițiști de frontieră care să ne ia la rost. Obosim, deci, nu doar fizic, ci și mental - iar pasul montan ce se deschide cu priveliști fascinante în toate direcțiile, deși ne mai consolează, nu ne liniștește pe deplin.
Coborârea spre civilizație este lungă, pe un asfalt destul de prost, care ne zdruncină tot ce avem prin bagaje. Pierzând altitudine, coborâm în cuptor. La Andrijevica, unde zăbovim pe unde apucăm până mai trece căldura, totul ne apare fantomatic, lipsit de viață. E clar că suntem obosiți, însă traseului nu îi pasă: ziua o terminăm către alt pas, cu o urcare continuă, care ne lasă fără respirație. Cu greu, ne găsim unul din cele mai frumoase locuri de cort: pe o terasă sub drum, cu priveliște către vale și, norocos, cu o pompă de apă trasă de proprietar fix la îndemâna noastră.
A doua zi, pe lângă urcare, mai adunăm niște adversitate: plouă rar în Balcani, dar noi suntem norocoși să prindem exact acele zile în șa. Și, deși prognoza anunță potopul mai după amiază, el începe dinainte de prânz, fără să apucăm să ajungem nici măcar la Kolașin. De aici, totul este un hazard: când plouă, când se oprește, când găsim unde să ne adăpostim, când luăm ruperea de nori în plin. Însă cu cât pierdem din altitudine, adâncindu-ne în canion, cu atât vremea se face, totuși, mai bună.
Canionul Moracea e cireașa de pe tortul pe care nici nu l-am visat. Pereții verticali se înalță până la cer. Tuneluri urmează altor tuneluri, într-o succesiune neîntreruptă. Apa se prăvălește în adâncul văii, mult sub nivelul șoselei. Iar sus, agățată de coasta muntelui, stă calea ferată Podgorica-Kolașin, ca un afront adus naturii și stihiilor. Nu exagerez, acesta este cel mai frumos canion în care am fost, se pare că Rugova nu a rezistat pe prima poziție a podiumului decât câteva ore…
Capitala Muntenegrului, Podgorica, ne întâmpină tot bipolar: plouă, dar e o zăpușeală teribilă. Ne adăpostim într-un supermarket de unde ne facem plinul pentru următoarele două zile, iar apoi dăm o fugă în centru - loc mai comunist eu unul nu știu - de unde ne grăbim spre unde vedem cu ochii. Direcția? Cetinje, fosta reședință imperială, de care ne despart multe dealuri și o noapte pe care trebuie să o dormim undeva. Locul de cort e cum nu se poate mai ciudat: un cimitir la o margine de localitate, cu iarbă cosită, pompă de apă și pomi ce țin o umbră perfectă, dar și cu dihănii: năpârci de 1.5 metri, șerpi nocturni veninoși, broaște țestoase etc. În ciuda acestor inconveniente, în cort e cum trebuie: răcoare și protecție, așa că ne odihnim ca niște bebeluși extenuați.
Dimineața mai poartă încă urmele furtunilor anterioare, dar și semnele unei zile caniculare. Urcăm și coborâm constant, dar totuși mai mult urcăm, pe o șosea ca în palmă, dar aglomerată. Când sosim la Cetinje, suntem obosiți din cale afară - tragem în parcul fostei ambasade austro-ungare în Muntenegru să ne revenim - Elisa chiar fură un pui de somn pe o bancă, în gălăgia unor copii care mai știu încă să se joace și afară.
Ce nu știm noi este că adevărata urcare abia acum începe. Și e și fără umbră, pe un drum cu vegetație specifică: printre stânci albe calcaroase, copacii pitici se zbat să supraviețuiască. Într-o căldare între versanți descoperim o așezare extrem de pitorească - Usinje, un sat care, dacă nu ar fi atât de aproape de Kotor (deci extrem de turistic) ar aduce cu adevărat a Paradis.
Despre Golful Kotor auzisem multe cuvinte de laudă, însă acesta este într-adevăr un loc pe care trebuie să îl vezi cu ochii tăi, ca să crezi că este adevărat. Aici muntele chiar se întâlnește cu marea! Iar istoria, cu valurile ei de schimbare care se succed inevitabil, și-a pus la rându-și amprenta: urme ale civilizațiilor europene sunt bine conservate, așteptând curioșii care să le descopere. Intrăm în orașul vechi pe rând, pe jos, pentru a nu ne chinui cu bicicletele încărcate prin puhoiul de oameni. De la fiecare local miroase îmbietor, însă eu nu sunt cu ochii după mâncare, ci după clădirile vechi (în special biserici), cu arhitectură deosebită. Bineînțeles, stau în acest loc mirific mult prea puțin - dar suficient cât să îmi doresc să mai vin și altă dată.
Pentru restul serii, modificăm radical programul - nu mai ocolim întregul golf (deci ratăm Perastul, altă bijuterie a zonei), ci apucăm direct spre Tivat, să trecem cu feribotul marea. Scurtăm astfel vreo 40 de kilometri și punem și mersul cu barca în palmaresul experienței - de pe apă totul se vede altfel, mai magic.
Pe celălalt mal totul este turistic, stațiunile se înșiruie una după alta, fără niciun moment de respiro unde să ne întindem și noi cortul. Găsim o sursă de apă la un cimitir (nota bene: cimitirele chiar sunt locuri prietenoase pentru cicloturiști) și, aproape de apus, descoperim și o plajă pustie și retrasă, pe care coborâm cu bicicletele. Am găsit locul perfect! Nisip, mare, pădure și liniște. Și, în ciuda vântului cam puternic, ne declărăm mulțumiți: facem baie sub lumina lunii, mâncăm pe cinste din tot ce avem prin bagaje și încercăm să ne odihnim, atât cât putem din cauza oamenilor care mai trec, până dimineață.
Ultima zi în Muntenegru ne-o construim fără grabă: tot cu baie în mare, cu masă copioasă și cu răbdare. Știm că urmează urcare constantă spre Bosnia-Herțegovina, de asta nu ne dă inima ghes să pornim! Însă trebuie - timp de 40 de kilometri împingem în pedale, fără o țintă palpabilă, în afară de vama care întârzie să apară. Când într-un final vedem coada de mașini, suntem deja de mult în noua țară - una care pe mine m-a cucerit și în care revin oricând am ocazia.
Primul oraș în care ajungem este Trebinje, un ameste de istorie, comunism și modernitate în același nume. Situat nu departe de Dubrovnik, în Croația, Trebinje acoperă tot fundul depresiunii în care se găsește. Și pe aici am mai trecut, probabil cu vreo 8 ani în urmă, în sens invers și pe altă rută: mergeam atunci spre Niksici, Muntenegru, altă zonă plină de frumos.
Versanții din jurul orașului ard, la propriu. Fumul învăluie drumul și, din când în când, flăcările apar prăduitoare după versanți. Două elicoptere cară în ritm alert apă din lac - oamenii locului însă par obișnuiți cu situația. Ne temem că se va închide drumul și că vom rămâne blocați - așa că ne grăbim să trecem de zonele sensibile, chiar dacă asta înseamnă efort asiduu la deal. Ca o compensare, ulterior nu mai avem pante foarte abrupte, doar un du-te-vino domol, prin păduri pustii, lipsiți de oameni și trafic.
Seara ne prinde după Bilecea, un oraș pe care îl traversăm pe la margine, dar care ne induce un aer comunist rece. Nu știm cum va fi traseul, așa că ne adăpostim lângă o benzinărie, pe o tarla proaspăt cosită, între niște stejari pitici. Avem apă caldă în duș să ne spălăm și oboseală multă care sperăm să treacă peste noapte. Deocamdată, Bosnia-Herțegovina nu ne-a dat pe spate - știu însă că ceea ce este mai frumos urmează să apară.
Cerere în călătorie, Mathilde Cortes, Edouard Cortes.
In Kotor mi-am promis sa revin. Deocamdata, experienta mea e doar jos, langa apa.
Faina zona, faine povesti de calatorie!
V-am insotit pedala cu pedala:)! Uimitor!