Duminică, 22.06.2025. Orice drum are o poveste. Traseu în Făgăraș pe Muchia Drăgușului.

Mi se pare incredibil muntele, în orice straie l-aș găsi! Deși da, îl prefer îmbrăcat în haine de sărbătoare, cred că natura este frumoasă oricum, doar ochi pentru ea să dezvolți. Există perioade ale anului când o drumeție, dincolo de provocările și peisajele recurente, are ceva deosebit, cum a fost cazul ieri, când am mers la căutat de Bujor de Munte. Am găsit, așadar, Făgărașul, în haine de ocazie! Cu un verde crud încă prea șters ca să atragă, dar cu văi și creste pictate în roz viu, cât să inunde nu doar ochii, ci și sufletul… Și cum totul a fost relativ nou, pe o creastă nemarcată din zona Valea Sâmbetei, meniul a fost complet…

Traseul nu a fost neapărat greu, deși a fost lung (20 km) și a implicat și parcurgerea matematică a Muchiei Drăgușului, adică fără marcaj turistic. Din fericire, Olivian a venit cu Duster-ul și am scurtat forestierul de pe vale, iar apoi poteca spre creasta secundară, deși abruptă, a fost frumoasă, prin pădurea curată de conifere și cu susurul pâraielor pe fundal. Iar de sus, după ce ne-am odihnit la o căbănuță-refugiu în stare incredibil de bună pentru munții României (neadministrată de nimeni oficial), am pornit spre lacurile de bujor care, de peste tot, cereau atenție. La orizonturi, un contrast absolut: înainte, creste zimțate, stâncoase și abrupte, iar înapoi, întinsa Depresiune a Făgărașului, cu Oltul unduind molcom prin propria-i luncă!

Pe parcurs, înaintarea a devenit mai tehnică, cerându-ne să cățărăm și să descățărăm diverse stânci, însă nimic care să ne pună probleme reale. Mai apoi, ajunși în Căldarea Răcorele, am admirat lacurile lucioase în jocul soarelui și insulele de bujor care deveneau tot mai timide. Din păcate, finalul a fost trist, cu gânduri gri aduse la suprafață: vechea cabană Valea Sâmbetei (care era o rușine, într-adevăr) nu mai există, în locul ei se construiește un fel de hotel al bisericii sau mănăstire, cu drum forestier practicabil de către oricine și cu perspective de manelizare a naturii într-un hal fără de hal…

Însă cea mai importantă lecție de ieri, primită atât de la munte cât și învățată între noi, cei care am fost, este aceea că există realități ascunse, care nu pot fi descoperite dintr-o privire, ba uneori nici după ani de interacțiuni și experiențe. Oamenii, dincolo de ceea ce arată că sunt, pot fi altfel, iar poveștile individuale reprezintă nu doar lanțuri care determină unde ajungem, ci și ochelari grei de sticlă prin care vedem lumea.

Muntele, dincolo de ceea ce izbește ochiul, ascunde perspective care, neînțelese sau ignorate, pot fi fatale - omul, la rându-i, are propriile adâncimi care îl formează și prin a căror explorare poate fi înțeles, cu adevărat.

Din păcate și din fericire, așadar, fiecare traseu și individ au o poveste.