Duminică, 27.07.2025. Lecție privată de istorie. Întâlnire de familie, cu amintiri și nostalgii.

Mi-ar părea rău că scriu acest jurnal atât de târziu, dacă nu aș avea un motiv întemeiat: la țară fiind, am avut ocazia să ascult crâmpeie de istorie povestite de un prieten de familie mai în vârstă, pasionat de subiect, care acum lucrează la documentarea unei cărți care despre Depresiunile Chiojdu-Drajna. Pe scurt, omul s-a înhămat la o muncă sisifică: să treacă dincolo de clișeele naționaliste din istoria de la școală și să prezintă, atât cât pot atesta sursele și dovezile existente, felul în care a fost „România”, până la întemeierea principatelor feudale române. Oricum, eu consider duminica aceasta câștigată: după ce ieri domnul Dan (așa îi spunem) a susținut o prelegere la o sesiune de comunicări științifice împreună cu vreo 40 de profesori universitari din zona etnografiei și a istoriei, am avut șansa să primesc răspunsuri directe la curiozitățile personale, unu la unu! Concluzia? Nu suntem atât de ancorați în daci și romani cât ni se spune (la Drajna, Prahova, romanii au stat 16 ani conform dovezilor, iar în Transilvania aproximativ 60 de ani), iar Țara Românească are mai multe în comun cu Bizanțul, trecerea de la „romei” la „români” fiind relativ evidentă (și Patapievici are câteva prelegeri pe subiect). Iar despre toate popoarele care ne-au bătut teritoriile, despre cum și-au pus ele amprenta și despre cum am ajuns noi să existăm, sper să aflu curând, când cartea va fi gata, poate vă mai țin la curent.

Legat de ieri, a fost interesant la întâlnirea de familie extinsă, a fost prima dată când am văzut atât de multe rude de-ale tatălui adunate la un loc. Din șase frați câți au fost la bunica au ieșit vreo 15 verișori, din care au venit vreo 10, iar atmosfera a fost chiar interesantă. S-a vorbit mult despre bunicii lor, oameni de bază în sat se pare (dar știți cum este, despre morți numai de bine), iar povestea familiei m-a impresionat într-o oarecare măsură - decedat la doar 52 de ani, străbunicul Ilie a lăsat 6 copii, astfel că străbunica a dat o parte din copii la câmp, la Fetești, acolo unde aveau pământ și niște rude. Așa s-au împărțit copiii, însă surpinzător, au rămas uniți - s-au crescut unii pe alții și s-au ajutat, ba unii verișori chiar au trăit mult în aceeași casă sugând, la propriu, la același piept. Așa am înțeles eu abordarea bunicii și de ce tinde mereu să ajute pe termen scurt, chiar dacă pe termen lung deciziile nu sunt cele mai bune: vine dintr-o vreme în care posibilă era doar supraviețuirea, nu planificarea pe termen lung. Și da, deși nu pare, ei chiar s-au ajutat, și deși nu au vorbit cu anii, dacă se sună de azi pe mâine pentru o problemă, se rezolvă...

Dincolo de partea sentimentală, m-am uitat și la elementele observabile - cum vorbesc verii, ce mașini conduc, ce haine au, cum se poartă, pe ce pun accentul etc. Și, recunosc: am o familie tipică, în care pot fi identificate multe din stereotipurile cunoscute - de la băiatul șmecher de oraș care a făcut bani cu orice preț, la fata plecată în Italia și căsătorită acolo și până la băiatul deștept și agil, dar care s-a autosabotat prin lene, diversitatea e asigurată! Între ei, mulți oameni normali, cu familie, copii, provocări depășite, fericiri și supărări, ca în viața fiecăruia. Mi-ar fi plăcut să le ascult mai mult poveștile, nu a fost timp însă - sper ca această întâlnire să devină un obicei anual, iar atunci probabil voi avea șansa să descopăr mai multe din trecut. Nu de alta, dar ceea ce suntem astăzi e și rezultatul a ceea ce au fost și au știut cei dinaintea noastră…

Și, cu această ocazie, mi-am amintit și de unul din regretele mele: că nu am o istorie completă a familiei, un eventual arbore genealogic sau linii directoare care să ne zică de unde venim și din ce nații ne tragem. Adică, deși am niște indicii plecând de la trăsături, personalitate și povestirile bătrânilor, parcă nu e de ajuns - Elisa de exemplu știe că străbunicul ei e albanez mutat din Tetovo (azi Macedonia de Nord) pe la 1890 în România, iar bunicul comerciant la capitală și, mai apoi, în Băleni, Dâmbovița. Bine, e trist și la ea că nu am găsit documentele oficiale și doar ghicim numele originale (românizat a ajuns Niculae Pandele), dar și că nu știm detalii, cum ar fi de ce au plecat, dacă erau din acea zonă sau doar în tranzit, ce a fost cu străbunica pe care o știm doar după nume (Maria?) etc…

Așa am înțeles eu, cam târziu din păcate, cât de valoroase erau discuțiile cu bunicii - ar fi trebuit să le apreciez mai mult poveștile de viață, dincolo de insistența cu care încercau să își impună sfaturile! Pe cei din partea tatălui, încă îi am în viață - pe cei din partea mamei nu, iar acel bunic chiar ne povestea multe, de la cum mânca coajă de copac în război, la cât de „frumos” se purtau rușii cu noi și până cum, la 12 ani, rămas fără tată, a pornit la muncă prin sat, ca să nu moară de foame. Istorii de viață care, odată ascultate, au darul de-a te marca și forma, dacă știi să le asculți nu doar cu urechile - povești care te ajută să înțelegi că lumea a fost și altfel…

Așadar, acesta e gândul de astăzi: căutați-vă rădăcinile și, dacă mai aveți bunici sau părinți în viață, petreceți mai mult timp cu ei. Cariera, banii și distracțiile se vor duce fără să vă aducă multă împlinire, familia va apune fără să mai poată fi readusă în prim-plan vreodată…Și învățați-vă istoria, aia reală, a voastră și a țării - așa poate vom putea construi cum trebuie, recunoscându-ne punctele tari cu adevărat, dar și slăbiciunile.