Joi, 28.08.2025. Ce spune agresarea celor slabi despre o țară. Duplicitatea suveranistă e ceea ce trebuie. Reprezintă UBI rezolvarea tuturor problemelor?

Încă un pic și schimb cuibul — adică mai am astăzi și mâine de stat la țară (poate și sâmbătă, vedem), apoi plec la Brașov, unde nu voi zăbovi mult. Am de pregătit bagajul și de făcut ultimele teste la bicicletă, iar apoi mă duc spre nordul țării, la Putna, de unde pornesc pe Via Transilvanica. Nu îmi place că sunt atât de multe schimbări înghesuite într-o perioadă scurtă, dar asta este — încerc să învăț că nu toate aspectele sunt în controlul meu (oricât de stresant ar fi acest lucru).

Ieri am avut o zi bună, deși merg cam la 60-70% din capacitate — ori cele 8 ore dormite nu sunt suficiente, ori am un mic virus în corp care nu mă lasă să mă odihnesc cum trebuie. Cu treaba la țară nu mă omor: e ceva activitate fizică, însă nu e șantier, deci poate de aici problema — că nu sunt suficient de obosit. Mă bucur însă că aproape am aprobarea finală pentru cartea la care lucrez, că am scris deja câteva texte pentru BVB România pentru perioada în care o să fiu plecat și că, cel mai important, m-au lovit niște idei pe care le las la macerat înainte să le pun în practică. Nu știu dacă sunt idei bune, însă m-am entuziasmat când am dat peste ele, deci probabil că sunt bune — sau, cel puțin, îmi vor face bine, așa că tot cum trebuie este.

Punctual, vreau să trec prin trei subiecte în articolul de astăzi.

Primul, cazul evident cunoscut de toți, al agresării unui livrator străin în București. E tare de tot filmarea — o aveți aici dacă nu ați văzut-o. Lăsând deoparte actul în sine, care într-o lume sănătoasă la cap nu ar trebui să existe, mi se pare incredibilă reacția tânărului violent: „scuze, frate!!”, „îmi apăr țara!” și „pot să o sun pe mama?” se aude pe fundal. Păi, măi copile, tu crezi că în viața reală e ca în jocuri sau ca pe internet? Nu ți-a zis nimeni că ce vezi pe TikTok nu e neapărat adevărat și că, dacă este, pot exista consecințe neplăcute? Ce să facem, am ajuns să trăim într-o societate în care rețelele sociale și liderii iresponsabili fac casă bună: când unul ca Tănasă patriotul vine să îndemne la discriminare, se găsesc tâmpiți sau copii imaturi care să creadă că e „cool” să pună în practică îndemnurile. Și, deși în situația dată cred că este doar o coincidență și că puștiul nu s-a luat după „liderul” AUR, faptul că filmează agresiunea și că, cel puțin în primă fază, este mândru de ceea ce face, ne arată că ori oprim internetul cât mai putem, ori ne înscriem de acum la nebuni, la mănăstiri sau pe insule pustii. Cât despre reacția ulterioară a tânărului, este clar: suntem suveraniști cât timp nu avem de pierdut; dacă spargem oalele, zicem sau facem orice ca să scăpăm.

Apropo de suveranism: e o idee super faină ca un om sau o țară să fie autonomă și independentă, să aibă putere de negociere și un cuvânt de spus în discuții — adică să fie puternică și stabilă, capabilă să stea pe propriile picioare. Însă aceste deziderate nu se obțin prin desconsiderarea celor mai slabi, ci prin ajutarea lor și colaborarea cu alți indivizi și alte țări. Când îți este frică de imigranți, minorități, vecini etc., nu arăți cât de mare și tare ești, ci cât de mic, slab și lipsit de încredere în tine ești!

Al doilea punct e legat de primul: cineva mi-a zis în comentarii că, acum câteva zile, am amestecat puțin borcanele când am vorbit despre ipocrizia suveranistă. Andrei, așa cum cred că am clarificat în comentarii, eu cred că ipocriți pot fi în toate taberele, însă cu cât promovezi niște valori mai înalte, cu atât mi se pare mai penibil când le încalci. Adică exact ceea ce mi se pare că fac suveraniștii de la noi — o atitudine care conduce la respingerea viziunii, deși ea, poate, ar fi fost bună. E ca la biserică: când îmi spui că trebuie să trăiesc după niște precepte, dar tu nu le respecți, mai pot eu să țin cont de îndemnuri?

Revenind, e vorba de colegul de partid al lui Dan Tănasă, Mugur Mihăescu, aka Garcea. Cum e posibil ca AUR să fie anti-imigranți, dar parlamentarul Garcea să aibă o mulțime de angajați asiatici în restaurantele sale? Adică ce ziceam, nu? Principiile ca principiile, dar afacerile sunt afaceri, iar banii sunt bani! Ce să zic — am reușit, noi românii, să distrugem și ideea de valoare, principiu, conduită morală: am transformat virtutea într-un simulacru, iar viciile în virtuți! Așa că să nu ne mirăm că, deși pe hârtie suntem cea mai religioasă țară din Europa, în practică nu avem niciun Dumnezeu: suntem duplicitari, leneși, mințim, furăm, suntem agresivi, discriminăm etc.

Al treilea subiect e și mai controversat, pentru că pune la îndoială însăși ordinea societății așa cum o știm. E vorba despre venitul universal de bază (universal basic income — UBI), un concept despre care mulți economiști și politicieni de stânga vorbesc tot mai des. Pe scurt, ideea e următoarea: fiecare cetățean să aibă dreptul la o sumă lunară de bani care să îi acopere nevoile, fără nicio obligație sau responsabilitate. Economic, se spune că ar fi viabil, prin schimbarea sistemului de taxare (impozite mai mari pe capital și presiune mai mică pe muncă). Politic, bineînțeles, nu se dorește, fiindcă asta ar însemna ca tot sprijinul acordat de bogați în alegeri să dispară.

Însă și sociologic apar multe semne de întrebare: ar mai munci oamenii dacă ar primi bani gratis? Nu cumva i-ar cheltui pe vicii sau pe plăceri de moment? Cum să regândim instituțiile pentru a încorpora această paradigmă? Iar schimbarea de structură nu ar lăsa prea mulți oameni fără activitate și sens? Acestea și multe altele sunt preocupări valide și de luat în calcul, pe care Rutger Bregman le tratează în cartea sa „Utopie pentru realiști”. Eu, recunosc, sunt sceptic: mi se pare într-adevăr o idee bună, însă nu am suficientă încredere în oameni, deși multele studii citate arată că, din contră, subiecții își depășesc condiția când li se pun la îndemână resurse.

Pe tema aceasta am avut mereu o nemulțumire legată de felul în care „ajută” guvernele societatea. Știți care e mersul banilor? Un stat, prin natura lui, nu produce profit, ci doar redistribuie ceea ce primește de la companii și angajați sub formă de taxe și impozite (cu un mic asterisc legat de companiile de stat, dar și acolo fondurile investite, cel puțin inițial, tot din redistribuire au venit). Cu o parte din banii colectați, în funcție de anumite politici (și interese), stimulează economia — prin granturi de investiții, prin deduceri fiscale, prin sprijin concret în caz de insolvență etc. Mai pe scurt: un stat dă bani unei companii private, pe ideea că acea companie va crea locuri de muncă care să fie ocupate de cetățeni. Și aici intervine nemulțumirea mea: de ce statul nu dă banii direct angajaților? Da, firma să își facă investițiile cu banii proprii sau cu credit, nu cu taxele și impozitele cetățenilor! Fiindcă, pe drum, între ajutorul de la stat și angajați, se pierd cele mai mari sume, care devin profit. Astfel se stimulează capitalismul, nu solidaritatea — se injectează bani celor care oricum au, pentru a spori profitul, în timp ce angajații rămân cu aceleași salarii.

Așadar, poate că UBI nu este o idee de aruncat, ci, din contră, o pistă pe care trebuie să mergem până o rafinăm să funcționeze, astfel încât să creștem autonomia, satisfacția și bunăstarea individului. Avem nevoie de o schimbare totală de paradigmă, însă lumea nu este „așa dintotdeauna”, ci a fost creată astfel — deci o putem schimba!

În concluzie, lumea în care trăim are nevoie de modificări profunde, însă nu în direcția discriminării. Iar duplicitatea nu poate fi o atitudine productivă, fiindcă duce la desconsiderarea oricărui demers. Ținta trebuie să fie aceea de a face o lume cât mai bună pentru cât mai mulți, nu extraordinară pentru puțini — fiindcă asta avem deja.