A ieșit soarele, gata, am scăpat! Și nu eu, de trăirile bacoviene, ci noi ca țară, de niște inundații ce ar fi putut fi catastrofale. Dacă după trei zile de ploaie în care majoritatea râurilor s-au umflat gata să iasă din matcă, vă dați seama ce ar fi însemnat încă vreo două în același ritm? Zonele deja afectate și oamenii care au plecat preventiv din calea apelor nu ar mai fi avut nicio șansă, iar România, ca de obicei, ar fi fost luată pe nepregătite! Apropo de asta, la un joc din categoria „spune-mi cine ești, dar fără să îmi spui cine ești”, la noi ar fi fost ușor: sunt Surprinsă Nepregătită, de fiecare dată!
Dar să nu o dau în pesimisme, că nu m-aș potrivi cu speranța ce apare printre nori. Mă bucur că pagubele nu sunt foarte mari și că, în ansamblu, după niște muncă pe proprietăți, oamenii își pot vedea de viață.
Mă bucur și pentru mine, că mai am două zile de cursuri și gata, intru în sesiune. Scap, așadar, de al doilea an de facultate, procentul de „completed” se va ridica imediat la 66,66%. Dar cum am mai fost și altă dată la borna asta cu studiile, pe vremuri când eram la Poli, îmi păstrez totuși o doză de precauție...
A fost faină săptămâna asta, deși mulți profesori ne-au chemat la școală doar fiindcă aveau impresia că ne plictisim acasă. Uite asta eu nu înțeleg - dacă nu faci nimic util și productiv, de ce mai păstrezi forma? De ce să simulezi chiar și predarea, dacă oricum nu ai chef de ea? Probabil fiindcă e în ADN-ul nostru să ajungem, de fiecare dată, în groapa formei fără fond: deși inițial activitățile au sens, oamenii le transformă în simulacre după o vreme, întreaga existență rămânând ancorată în ele, deși ele nu mai reprezintă nimic! Ajung, de fapt, să reprezinte scopuri în sine, deși ele ar trebui să fie doar mijloace - iar masele se supun acestui joc, fiindcă a te ridica și a produce schimbare înseamnă respingere de către ceilalți și luptă continuă cu inerția sistemului.
În rest, am avut discuții interesante cu profesorii, despre postmodernism v-am scris ieri dimineață, iar despre AI am tot povestit, deși ieri la Sociologia Cunoașterii am dezbătut despre cât de mult o să ne schimbe această inovație ca oameni și ca societate - probabil că Revoluția AI va fi mai transformatoare decât Revoluția Industrială din secolul XIX, doar că noi suntem atât de naivi încât refuzăm să acceptăm realitatea.
Dar să vă las cu ce fac eu pe la cursuri și vă mai introduc într-un subiect fain: alteritatea și cum suntem, de fapt, ca indivizi fiecare.
Fereastra Johari reprezintă o conceptualizare interesantă, relativ simplă, a totalității unei persoane. Ea ne spune că, în esență, omul poate fi împărțit în patru zone, în funcție de cât de „transparentă” este fiecare:
zona deschisă, cunoscută atât sieși, cât și celorlalți
zona ascunsă, cunoscută sieși, dar nu celorlalți
zona oarbă, necunoscută sieși, dar vizibilă celorlalți
zona necunoscută, partea de potențial ascuns, dar nevăzută de nimeni
Vorbeam ieri cu cineva, frugal, până am ajuns la un schimb de replici care a oprit conversația (deși abia de acolo ar fi trebuit să înceapă): - La cum te știu eu, ai face…am zis eu. - Nu mă știi, doar ai impresia asta! a venit răspunsul. Nu am dezvoltat să explic că, în situația dată, avem amândoi dreptate, fiindcă orizonturile nu se exclud reciproc - știam cât de închis la acest subiect este celălalt, cât de „în centrul” propriei vieți se poziționează. Dar mi-am amintit, instant, de Fereastra Johari care explică cum pozițiile acestea contrare pot coexista: în vreme ce eu cunosc anumite părți ale celuilalt el, la rândul său, le cunoaște pe altele.
Adică, dincolo de „zona comună”, care ne este accesibilă atât mie, cât și lui, există cele două zone care se completează, definindu-l pe individ.
În sociologie (și psihologie) se spune, în diverse forme și pe baza unor teorii diferite, că omul nu este om decât în relație cu ceilalți. Dacă încă de mic nu îți poți forma nici cele mai simple mecanisme cognitive în izolare (vezi „experimentul” Regelui Frederic cu izolarea copiilor pentru a descoperi limba naturală a omului), ca adult nu poți exista decât raportându-te la ceilalți. De asta avem conceptul de ROL: conduita pe care cineva o adoptă în funcție de poziția în societate și de așteptările care se cer de la el.
În continuarea acestei idei, eu nu cred că există om fals (cum ar putea cineva să FIE cum NU ESTE?), ci de oameni cu mai multe fețe. Și nu în sens peiorativ, ci în sens analitic: fiecare avem mai multe fațete pe care le folosim în diverse contexte, așa cum le considerăm mai potrivite. De asta, înțelepciunea din popor are dreptate - „spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești” nu e doar o maximă ce sună bine, e un principiu de viață profund: prin asocierile umane pe care le facem ne construim și ne lustruim anumite trăsături care vor deveni tot mai prezente, până ajung să ne definească. Iar dacă schimbăm mediul, ne schimbăm rapid și noi - unii mai ușor și mai total, e adevărat, alții mai greoi și doar pe aspecte marginale, dar toți luăm în calcul prezența celuilalt.
Suntem determinați, dacă e să spunem așa, de cei cu care interacționăm - prinși în acest joc de fizică cuantică socială, SUNTEM (ca subiecți) doar atunci când suntem observați.
Vă las, așadar, cu aceste gânduri și cu o temă de lucru: faceți exercițiul, atunci când interacționați cu ceilalți și ajungeți la aspecte despre voi pe care nu le știați, să le notați și, ulterior, să le digerați. Ceilalți știu despre noi ceea ce nu știm, iar faptul că noi știm ceea ce ei nu au de unde nu face cunoașterea lor neadevărată sau lipsită de valoare! Din contră, un om matur emoțional și sigur pe sine va avea fix acest deziderat: să interacționeze cu alții cât mai mult, pentru că doar așa se va construi, de fapt, pe sine.
Textul tău m-a dus cu mintea la un text al lui Lewis, e vorba de prietenie: "Lamb says somewhere that if, of three friends (A, B, and C), A should die, then B loses not only A but “A’s part in C,” while C loses not only A but “A’s part in B.” In each of my friends there is something that only some other friend can fully bring out. By myself I am not large enough to call the whole man into activity; I want other lights than my own to show all his facets. Now that Charles is dead, I shall never again see Ronald’s reaction to a specifically Caroline joke. Far from having more of Ronald, having him “to myself” now that Charles is away, I have less of Ronald. Hence true Friendship is the least jealous of loves. Two friends delight to be joined by a third, and three by a fourth, if only the newcomer is qualified to become a real friend. They can then say, as the blessed souls say in Dante, “Here comes one who will augment our loves.” For in this love “to divide is not to take away.” Of course the scarcity of kindred souls – not to mention practical considerations about the size of rooms and the audibility of voices – set limits to the enlargement of the circle; but within those limits we possess each friend not less but more as the number of those with whom we share him increases. In this, Friendship exhibits a glorious “nearness by resemblance” to Heaven itself where the very multitude of the blessed (which no man can number) increases the fruition which each has of God. For every soul, seeing Him in her own way, doubtless communicates that unique vision to all the rest. That, says an old author, is why the Seraphim in Isaiah’s vision are crying “Holy, Holy, Holy” to one another (Isaiah VI, 3) The more we thus share the Heavenly Bread between us, the more we shall all have.”
Nu stiu cati au curaj sa-si sondeze blind spots-urile.
Dar sunt convins ca si mai putini au capacitatea de a accepta si a procesa ceea ce altii le spun despre ei.