Luni, 09.06.2025. Cum lipsa de educație, rețelele sociale și votul ca spectacol distrug democrația

Și acest text a fost tot pentru facultate, un eseu pentru Justiție și Coeziune Socială, o materie care mi-a deschis ochii semestrul acesta pe multe subiecte: taxare, ajutor social, redistribuire, economie, corectitudine, ideologii politice și altele. Încă aștept nota pe munca mea de aici, sper să fie ce trebuie - dar dacă nu, măcar mi-am sedimentat esența și poate că vă ajută și pe voi.

Democrația așa cum o știam – sau cum o credeam – nu mai există. Sub focul încrucișat din societatea noastră, atât de complexă și generetoare de atât de multe efecte perverse, ideea de „putere a poporului” a devenit, paradoxal, o utopie.

Astăzi, deși încă ne lăsăm conduși de idealuri înalte atât la nivel personal, cât și societal, atingerea acestora devine tot mai dificil de realizat. Rețelele sociale, educația precară, dispariția clasei de mijloc și transformarea oricărei activități serioase într-o formă de distracție și consum fac ca orice efort către „mai bine” să fie, inevitabil aproape, sortit eșecului. Iar în toată această vâltoare de cauze și efecte ale căror capete devin imposibil de găsit, democrația, acest far al organizării sociale în cadrul unui stat, pare că nu mai are nicio șansă de supraviețuire.

Din punct de vedere conceptual, democrația a trecut prin multe transformări, de-a lungul timpului. Încă de la Platon și Aristotel, care considerau această formă de organizare fie limitată, fie chiar nocivă și până în zilele noastre, când putem identifica multiple tipuri democratice distincte, trebuie să înțelegem că democrația este dinamică, adaptabilă la contexte istorice și culturale specifice. Evoluția sa se reflectă atât în maniera în care sunt luate deciziile sau sunt aleși reprezentanții într-un stat, cât și în valorile și responsabilitățile care primează în diverse epoci. În ciuda acestor variații însă, un element rămâne esențial: în democrație, cetățenii sunt implicați în viața politică în mod direct.

Această implicare se face, în majoritatea situațiilor, prin participarea la vot, în mod voluntar (cu puține excepții, unde votul este obligatoriu). Și fie că cetățenii își aleg conducătorii fără interpuși, fie că deleagă această responsabilitate unor persoane pe care le consideră competente, ei sunt cei care decid. Periodic, în funcție de particularitățile fiecărei țări democratice, populația adultă este chemată la urne pentru a-și exprima dorința cu privire la ce partid politic sau persoane să conducă, sau cu privire la direcții concrete pe care statul să le implementeze în cazul unor teme de interes specifice. Ce poate fi oare mai frumos și mai înălțător, decât luarea deciziilor în comun, astfel încât guvernarea să se facă, în mod legitim, prin susținerea majorității?

Într-adevăr, pe hârtie, această formă de organizare arată ideal. În realitate însă, democrația nu poate fi democrație dacă o rezumăm la acest singur criteriu: majoritatea. Pentru a fi funcțională, ea are nevoie și de niște piloni valorici, de niște „pietre de temelie” pe care să se construiască edificiul democratic și de la care să nu se poată face rabat, orice ar zice cetățenii sau liderii acestora. Drepturile omului, în ansamblul lor, ar trebui să fie miezul de la care se pornește – însă și acestea, înțelese simplist sau limitativ, ajung pietre de moară.

În paradigma occidentală (SUA și UE în mod specific), există consens cu privire la necesitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului. Nu există însă un numitor comun cu privire la care dintre aceste drepturi sunt, cu adevărat, fundamentale – ba mai mult, nici în istorie acesta nu a existat, ele fiind mai degrabă rezultatul unor negocieri repetate pe baza unor principii și înțelegeri ale lumii. Astfel, drepturi precum cel la viață, la proprietate privată, la liberă exprimare, la sănătate, la educație, la libertate religioasă, la autodeterminare etc capătă valențe diferite, în funcție de „lentila” prin care ele sunt privite. Fiindcă, din păcate (sau din fericire, există și aspecte pozitive ce reies de aici) societatea este complexă și provocatoare, iar soluțiile simple, oricât de iubite și de la îndemână ar fi, nu reprezintă, de fapt, rezolvări.

De-a lungul istoriei, s-au încercat multiple răspunsuri la întrebarea crucială ce transpare printre rânduri: cum să construim lumea, astfel ca drepturile cele mai importante ale cetățenilor să fie respectate și maximizate? Utilitariștii au susțint ideea că trebuie urmărit cel mai mare bine care se poate realiza, pentru cât mai mulți oameni, dar ținând cont și de răul care se produce, minimizându-l. Astfel, în viziunea lor, societatea dezirabilă este aceea care asigură bunăstare pentru toți, protejând drepturile cât se poate de mult, dar scăzând și cantitatea de durere din cotidian.

Liberalii, pe de altă parte, consideră că există câteva drepturi fundamentale – libertatea personală, proprietatea, egalitatea în fața legii, libera exprimare etc – iar orice lege, instituție și decizie politică au datoria să le protejeze, în orice context. Totuși, fiindcă există nedreptăți ce apar în mod natural, este datoria societății să intervină prin taxe și redistribuire a banilor, astfel încât egalitatea de șanse să nu fie doar un ideal de neatins, ci o realitate concretă.

Libertarienii, utopici, consideră că totul se rezumă la libertate și proprietate privată. În viziunea lor, statul ar fi bine să nu existe – pentru că nu se poate însă (fiindcă anumite servicii sunt esențiale pentru protejarea libertății), ei propun un stat minimal, care să nu aibă decât structuri de menținere și restabilire a ordinii, cum ar fi poliția, jandarmeria, armata. Pentru ei, lumea e nedreaptă, dar ea este doar rezultatul alegerilor personale - fiecare individ are datoria și responsabilitatea să își depășească condiția, societatea selectându-i și răsplătindu-i pe cei mai de succes dintre oameni.

Socialiștii, ultimii de care amintesc, se poziționează antagonic față de libertarieni: statul trebuie să fie cât mai puternic, să controleze toate domeniile strategice și să intervină prin taxare dură și redistribuire inegală, pentru a oferi egalitate (de rezultate) tuturor cetățenilor săi. Proprietatea privată poate să reprezinte chiar și un accesoriu în anumite situații, scopul scuzând mijloacele: dacă se face bine multor oameni, este justificabil să se ia de la cei puțini și bogați, chiar dacă se ia cu forța! În zilele noastre însă, cea mai prezentă formă este cea a socialismului democratic, care intervine în general prin politici sociale și economice, mai degrabă ghidând cetățenii spre anumite decizii, decât impunându-le fără drept de apel.

Concluzionăm, așadar, că lumea nu a ajuns, cel puțin deocamdată, la o soluție exhaustivă și perfectă, care să echilibreze fin multiplele variabile din ecuația existenței sociale. Astfel, deși toate curentele de gândire încearcă să propună căi care să ducă, în final, în același loc – un trai armonios împreună – ceea ce accentuează sau minimizează fiecare determină întreaga organizare a societății.

În acest context, democrația nu se mai poate rezuma la vot, majoritate și alternanța partidelor la putere, fiindcă trebuie să gestioneze tensiunile dintre libertate și egalitate, individ și colectivitate, schimbare și tradiție. Dacă este redusă la regulile sale formale – alegeri libere, separația puterilor, pluralism – ea riscă să devină o simplă fațadă, ușor deturnabilă de populism sau de interesele de moment ale politicienilor sau cetățenilor. Democrația autentică presupune nu doar reguli, ci și o cultură politică matură, în care drepturile fundamentale nu sunt negociabile, chiar dacă majoritatea le contestă. Presupune instituții capabile să medieze conflictul dintre grupuri cu interese divergente, dar și o societate civilă activă, care să vegheze constant asupra echilibrului de putere. Altfel spus, nu e suficient ca oamenii să voteze – e esențial și cum gândesc atunci când o fac.

În plus, pentru un act democratic eficient, e nevoie de educație, trai decent și informare continuă. E de la sine înțeles: nu poți alege „corect” când îți lipsește discernământul, dar acesta nu poate fi obținut pe stomacul gol și/sau fără a înțelege cum funcționează lumea. Politicienii, cunoscând această realitate, acționează exact pe dos: ținând oamenii la limita sărăciei, fără investiții reale în educație și înlocuind informarea cu propaganda, își asigură voturi pe termen scurt, ignorând răul pe termen lung, care se cumulează, gata să explodeze în mișcări extremiste sau antidemocratice.

La această realitate fragilă, în care liderii își urmăresc interesele personale sau oligarhice în detrimentul binelui cetățenilor, pune umărul și maniera în care activăm astăzi în societate. Concentrați pe consum cu orice preț, facem chiar și din actul politic un spectacol. Candidații nu sunt votați pentru competențe sau programe de guvernare, ci pentru cât de bine se descurcă să cucerească masele sau pentru cât de combatanți și distractivi sunt în dezbaterile televizate. Rețelele sociale nu unesc, în dialoguri constructive, părțile, ci separă și adâncesc prăpastia dintre viziuni: fiecare vede doar ceea ce îi confirmă opțiunea politică, iar partidele profită de algoritmii informatici pentru a lovi, extrem de țintit, corzile sensibile ale votanților. Polarizarea economică actuală, în care clasa de mijloc este aproape inexistentă, iar bogații planetei dețin, împreună, mult peste ce au, însumat, toți ceilalți de pe glob, provoacă frustrare individuală și colectivă și conduce la ură față de sistemul care, într-o formă sau alta, a permis și/sau condus la această stare de fapt. Iar educarea cetățenilor, factorul care ar trebui să contrabalanseze dezinformarea și manipularea, e imposibil să facă față: programele școlare se ajustează greu, schimbările sistemice se realizează lent, iar adesea tocmai oamenii din educație sunt vectori ai dezinformării, fricii și neîncrederii.

Sub acest foc încrucișat, democrația așa cum o știm, nu are nicio șansă de supraviețuire. Dacă nu va exista o repliere rapidă, care să restabilească încrederea cetățenilor că această formă de organizare poate să aducă bunăstare economică și siguranță, sfârșitul este inevitabil. Reformarea trebuie, așadar, să vină de sus în jos, fiindcă niciun popor nu se poate ridica, în ansamblul său, mai sus decât îi sunt liderii. Guvernele trebuie să reglementeze înțelept platformele de socializare, presa clasică și campaniile electorale, atât pentru a limita dezinformarea, cât și pentru a educa populația în spiritul gândirii critice. Trebuie întărite acele politici economice care ridică nivelul de trai al cetățenilor din contexte defavorizate, sporind solidaritatea în societate prin măsuri care să îi afecteze, în primul rând, pe cei mai privilegiați dintre oameni, fie ei din sectorul privat sau în funcții publice. În multe țări, partidele trebuie și ele transformate: eliminată corupția, stabilirea de criterii meritocratice clare, minimizarea presiunilor pe care companiile multinaționale extrem de puternice le exercită asupra politicienilor etc. Iar sistemul educațional trebuie dezvoltat și extins la traiul cotidian – de la o cultură a distracției trebuie să migrăm spre una a educației.

Numai astfel democrația are o șansă. Nu una mare, însă una reală. Nu ne putem întoarce în timp și să limităm dreptul de vot, permițând doar elitelor să decidă, de aceea trebuie să facem „elită” din toți cetățenii unei țări. În acest mod, nu numai că se va vota cu discernământ, dar și opțiunile puse pe masa alegătorilor vor fi sănătoase și competente, viitorii lideri având caracterul necesar pentru a face cât mai mult bine, pentru cât mai mulți oameni, fără să sacrifice principii, drepturi sau libertăți.