Luni, 25.08.2025. Fermier câteva zile. Viciul ca virtute. Despre ipocrizie personală și de grup.

De astăzi pot să mă consider fermier! Nu cu acte, dar cu responsabilități depline: ai mei sunt plecați în concediu la mare până vineri, așa că eu și Elisa am fost invocați la țară să avem grijă de gospodărie. Exagerez un pic, nu e mare lucru până la urmă, doar o rutină cu care nu suntem familiarizați și niște treburi mai puțin plăcute, cum ar fi intratul repetat în grajd la vacă și făcut curățenie la găini. De grădină abia așteptăm să ne ocupăm, e deja foarte îngrijită, iar a uda solarul sau varza și a culege roșiile, castraveții, murele și merele e chiar plăcut - mai ales că noi le adunăm, noi le consumăm.

E interesant însă cum, la cei 30+ ani de ani, mă găsesc cu picioarele între două lumi, total distincte, imposibil de amestecat în cotidian. Pe de o parte, e lumea aceasta, a vieții la țară, al cărei ritm e lent, practic și plin de borne obiective, care setează viteza și intensitatea. E felul în care am trăit: cu puțină tehnologie, cu mâncare sănătoasă, cu plimbări nesfârșite prin pădurile din fața casei. Pe de altă parte, e lumea cotidiană, modernă, agitată, mereu în schimbare și doritoare de progres și profit cu orice preț. E modul în care trăiesc: conectat constant în rețea, dependent de dispozitive, imersat în confort și împins de anxietate în toate cotloanele consumului.

Nu sunt în niciun caz în tabăra celor care cred că modernitatea și postmodernitatea sunt rele, distrugătoare de valori sau sens, ci înțeleg că aceste „ere” sunt doar ALTFEL, așa cum au fost și celelalte dinainte. Mă lupt să văd schimbarea ca un proces natural în viață, ca singura cale prin care putem progresa, chiar dacă mereu există un preț de plătit - nu poți numai acumula, trebuie să te și debarasezi de obiceiuri, tradiții și idei care, deși cândva au fost frumoase și utile, azi nu mai au atât de mult sens. Cred că din acest unghi îmi este greu să înțeleg nostalgia după un trecut ideal(izat): cum ar putea crede cineva că astăzi lumea ar putea/ar trebui să aibă la bază aceleași principii și reguli ca acum 100, 200, 500, 1000 de ani?¹ În realitate e simplu: o întoarcere la valorile de atunci înseamnă o revenire și la traiul de atunci - un preț pe care, după cum observ eu în juru-mi, nimeni nu e dispus să îl plătească. Adică e frumos să criticăm progresismul și Occidentul din diaspora sau dintr-o mașină frumoasă într-un TikTok pe iPhone 15 Pro Max, dar dă-o încolo de treabă, nu mă pune să trăiesc cum trăiește zilele acestea Bogdan la țară că te ia…Gaia!

Și de asta mișcările suveraniste/naționaliste/conservatoare nu au cum să aibă succes - fiindcă sunt chiar mai la fel de ipocrite ca direcțiile pe care se laudă că încearcă să le combată.²

În plus, nu știu dacă doar la noi, românii, se întâmplă sau este un fenomen generalizat, însă am ajuns să ne lăudăm cu viciile care ne înrobesc. Adică nu doar că nu le mai considerăm aspecte de care trebuie să ne ocupăm, ci ele devin un steag pe care îl fluturăm ori de câte ori avem ocazia. Iar dacă prindem și oportunitatea de a arbora acest stindard și în viețile altora, cu atât mai bine și mai mândri ne simțim! Evident, de la subiect realitatea nu se vede ca un viciu, ci ca o virtute - dar nu e oare supracompensarea tocmai semnalul dat de conștiință că există un sentiment de vinovăție reprimat, care ar trebui gestionat mai înțelept?

Mi s-a aprins acest beculeț aseară, când curtea alor mei s-a umplut de musafiri ad-hoc, prieteni vechi de familie care, August fiind, s-au aciuat în concediu acasă, de prin Spania, Italia și alte țări pe unde mai stau fiecare. Că nu știu cum s-a făcut, dar părinții mei au fost unii din puținii care, deși nu au dus-o neapărat bine în anii ‘90-2000-2010, au ales să rămână în România, aproape de bunicii în vârstă și de tot ceea ce însemna viața lor de până atunci.

Aseară, deci, în discuțiile evident superficiale și de complezență (e dificil să ajungi la teme profunde sau vulnerabilități când te vezi o dată sau de două ori pe an), s-a atins subiectul alimentației - iar o persoană, carnivoră acerbă, a ținut morțiș să ne explice cât de bună e carnea, cum el fără carne nu poate trăi și cum, de mai multe ori, a convins prin grătarele pe care le face, vegetarieni asumați să cadă în păcat. Sigur, tonul era amuzant și stilul a avut rolul de a destinde atmosfera, însă eu încercam să mă uit dincolo de bășcălia caracteristică nouă: de ce ne mândrim cu obiceiuri care, deși nu sunt cele mai bune sau care chiar ne fac rău, fac parte din viața noastră?

Răspunsul simplu e chiar în întrebare: fiindcă fac parte din noi, aceste obiceiuri devin bune. Ne considerăm oameni de treabă cu toții, deci tot ceea ce gândim/spunem/facem reprezintă extensii ale noastre, deci sunt bune. Sigur, om mai greși noi din când în când, sau poate că nu înțelegem întotdeauna chiar bine, dar mereu intențiile sunt nobile, asta e cert! Valorizăm propriile comportamente, deci, circular: ele sunt bune pentru că noi suntem buni, iar noi suntem buni, la rândul nostru, fiindcă avem comportamente bune³.

Răspunsul mai complicat (și, deci, mai supus dezbaterii) este acela că am dezvoltat o soluție proprie prin care rezolvăm disonanța cognitivă ce apare ca urmare a faptului că nu acționăm în conformitate cu ceea ce știm că e bine. Astfel, prin munca de lămurire pe care o ducem cu ceilalți și prin promovarea constantă a propriilor vicii, noi încercăm să ne scuzăm propriile comportamente - dacă ar fi rău, nu ar face-o atâta lume, nu? Ba mai mult, uite că am reușit să conving și pe alții să încerce și le-a plăcut, deci clar problema nu este la mine, ci la ciudații care se încăpățânează să nu ia parte la petrecere!

Beculețul acesta mi s-a aprins la un seminar de Sociologia Cunoașterii, când am discutat despre vicii, în general, și viciile autohtone, în particular. Cu puține excepții, toți colegii își aminteau de un bunic/un tată/un unchi care, la vârste fragede (6-10 ani), i-au inițiat în tainele consumului de alcool, spunându-le că e bun, că te face bărbat (deși fetele nu au fost excluse din această inițiere) etc. La fel despre fumat, cafea, sex (nu știum cum e la oraș, dar la țară cam toată lumea are o poveste de abuz în spate, pe vremea când nici nu știa că ce se întâmplă nu e în regulă) sau alte obiceiuri nocive care nu au legătură cu substanțele…

Așadar eu zic să nu ne mirăm că România este cum este: avem grijă, chiar și cei mai în regulă dintre noi, să perpetuăm o grămadă de rele în societate, doar fiindcă sunt ale noastre.

În concluzie, poate deci că mișcările pe care eu le criticam indirect mai sus nu au atât de mult legătură cu politicul, progresismul sau Occidentul, ci cu noi, cei care nu știm să ne uităm în oglindă să ne recunoaștem viciile, să le acceptăm așa cum sunt (nocive) și să luptăm să nu le mai dăm mai departe.

1. Dorința depinde de cât de „nostalgic” și de momentul în timp în care fiecare se ancorează, unii își iau ca reper propria tinerețe, alții un trecut mai obscur, care pare că oferă sens și stabilitate.

2. Nu am vrut să mai încarc textul, însă e penibil să te lupți pentru familia tradițională când tu ești divorțat/ai amant/ă, ai avut 15 mii de relații în tinerețe; e nesimțire să vorbești de unitate când tu ești violent constant în limbaj și în acțiuni; e mârlănie să lupți cu imigranții, corporațiile, ONG-urile progresiste când tu ești implicat în afaceri cu Statul și cu firmele pe care minți că le combați; e pur și simplu blasfemie să îl aperi pe un Dumnezeu în care comportamentul tău de zi cu zi arată cu nu crezi.

3. Aici merită discutat despre măsura cu care judecăm: pe noi ne evaluăm după intenții, pe ceilalți după acțiuni. Poate într-o altă postare dezvolt, să vedem.