Miercuri, 11.06.2025. Furăm pentru că suntem săraci sau suntem săraci pentru că furăm?

Ziua de ieri a fost anostă, dar așa e când nu prea ieși din casă, iar timpul trece doar cu materialele de la facultate în mână, că na, sesiunea nu se duce (cu bine) altfel! Oricum, cumulat, nu am învățat mai mult de două ore, deși am stat de peste două ori mai mult cu această sarcină – cu cronometrul după mine, realitatea a fost alta decât percepția subiectivă. De asta e important demersul „științific” – fiindcă impune rigoare și măsură, astfel încât concluziile nu se trag după aparențe, ci după aspecte concrete.

Referitor la asta, în sociologie îl avem pe Robert K. Merton, un pilon important al paradigmei funcționaliste, care reproșează sociologiei că o apucă pe una din cele două căi:

• prima, că se merge la lumea empirică și se trag concluziile astfel, cu motto-ul: „noi nu știm dacă are sens, dar știm că este adevărat”.

• a doua, că se ignoră realitatea concretă și se sintetizează direct teoriile, cu maxima: „noi nu știm dacă este adevărat, însă știm că are sens”.

Interesant (dar deloc surprinzător), ceea ce critică el poate fi extrapolat și la o mulțime de alte domenii, de la economie până la ce vrea fiecare, căci de multe ori ceea ce scrie în cărți nu are nicio legătură cu viața de zi cu zi a oamenilor. În căutarea de soluții, el propune așa-numitele „teorii de importanță medie”, adică un compromis între cele două abordări de mai sus - plecând de la situații concrete e datoria ta de cercetător să dezvolți un cadru teoretic care să explice realitatea, cât mai bine posibil! Iar dacă, în vreun fel, ajungi la alte rezultate decât cele așteptate, atunci e de bine, acesta e rolul științei, să descopere, felicitări! Și Merton i-a găsit și un nume acestui proces, de poezie - „serendipitate”, adică ceea ce găsești când cauți altceva…

Tot în zona sociologiei rămân, fiindcă mai vreau să vă mai zic două gânduri despre ochelarii prin care se vede lumea, ca o posibilă explicație pentru locul unde ne aflăm cu țara.

Ieri, pe seară, după orele multe de stat doar în apartament, am ieșit la bicicletă cu Elisa (aproape 50 km pe răcoare), nu ca să ne relaxăm, ci ca să ne enervăm. Nu știu cum s-au adunat toți, dar parcă toți șoferii erau în lumea lor! Și nu, nu trăim într-o bulă: știm cât de periculos este pe drumurile României, mai ales dacă ești pe bicicletă! Însă în doar 5 minute am dat de 4 șoferi agresivi și inconștienți, patru! Primul a depășit cu o platformă la nici 30 cm de noi, al doilea (cu o dubă) era să se lovească de altă dubă de pe contrasens când ne-a depășit, al treilea ne claxona că de ce mergem pe centură (drum cu două benzi, avea loc și în TIR), iar al patrulea claxona nejustificat la intrarea în cartier, când chiar nu făcuserăm nimic (l-am alergat printre blocuri să văd care e greșala, dar nu a oprit)! Și vă zic, știm să mergem cu bicicleta - avem și permise de conducere amândoi (le și folosim) și mergem des și pe jos, deci cam cunoaștem cum se vede traficul din fiecare unghi.

Însă nu, la noi e un haos incredibil pe șosele, un stres continuu și o luptă pentru existență. Sau, cum spunea Elisa la întoarcere: „…zicem noi, dar România nu este o țară plăcută de trăit!”.

Situația mi-a amintit, cum anticipam deja, de două paradigme din sociologie: prima sintetizează viziunea lui Marx - noi furăm pentru că suntem săraci -, iar a doua lui Max Weber - noi suntem săraci pentru că furăm. Și acum apare dilema: care e adevărată, în cazul nostru? Alegerea se dă, de fapt, între a atribui responsabilitatea pentru propriul comportament pe ceilalți (sistem, sărăcie, politicieni etc) și a îți asuma carențele morale, deci a atribui responsabilitatea propriei persoane. Sau, pentru cine dorește și mai sintetic: la Marx vedem determinismul economic - dacă oamenii ar avea bani, atunci ei nu ar fura -, pe când la Weber descoperim componenta etică - dacă am fi corecți, atunci nu am fura, deci nu am mai fi săraci.

Nu știu alții ce cred, însă eu consider că, dincolo de detalii, la noi săracia înflorește pentru că furăm (și pentru că suntem leneși și gândim pe termen scurt) - iar scuza cu furăm fiindcă suntem săraci e doar atât, o scuză. Și am văzut această realitate și ieri în trafic - când atât de mulți șoferi pe doar câțiva kilometri sunt agresivi și pun vieți în pericol, în ce cheie putem interpreta? Conduc ei astfel fiindcă nu avem șosele și pentru că regulile sunt proaste sau, din contră, comportamentul lor face ca orice experiență pe drumuri să fie un pericol, fiindcă nu respectă niciun principiu în afară de cel al propriului interes?

Aș mai putea detalia, că mai există și noțiuni despre libertate care se împletesc frumos cu așteptările conaționalilor, însă poate cu altă ocazie. Ce e cert, pentru mine, este că, deși avem toate motivele să îi scoatem vinovați pe alții pentru locul unde am ajuns cu țara, realitatea ne arată că doar noi suntem vinovați. Și, deși poate că în trecutul tumultos de pe la noi, furam fiindcă eram săraci, azi sigur suntem săraci pentru că furăm!