Sâmbătă, 03.10.2025. Tu ce o să te faci când o să ajungi mare?

Cea mai dificilă întrebare pe care aș fi putut-o primi, copil fiind, era: „tu ce vrei să te faci, când o să crești mare?” Și nu știu alții, dar eu mă loveam des de ea, fie este o meteahnă umană, fie una culturală mioritică.

Ca să scap, inventam răspunsuri, însă recunosc că nu fabulam în totalitate. În funcție de interesele de moment, alegeam meserii ca: geolog, arheolog, polițist etc. Fiecare dintre acestea avea părțile sale interesante pentru mintea mea de copil, însă crescând, cele neinteresante au cântărit mai tare. Iar medic, politician sau preot/pastor nici nu se punea problema, am considerat evident că pentru astfel de profesii îți trebuie vocație și dedicare, ceea ce mie mi-a lipsit cu desăvârșire.

Timpul a trecut, iar întrebarea a încetat să mai vină sub această formă, deși presiunea a crescut cu fiecare nouă clasă promovată în școală. Prins și eu ca și alții în sistemul educațional, cu cât înaintam în vârstă, cu atât trebuia să îmi aleg. Dar eu, ca și atunci când eram mic copil, mă blocam: „eu ce mă fac când o să fiu mare?”.

Poate că nu e peste tot la fel, însă eu am simțit din plin lipsa unei consilieri eficiente, când vine vorba de carieră. Mereu i-am invidiat pe cei care, de la natură, știu exact ce vor să fie, când vor crește! Și care, de bine, de rău, au și ajuns - medici, polițiști, profesori - exact așa cum promiteau în copilărie. Pentru mine, drumul acesta a fost (și a rămas) un chin - fie eu nu am știut să discriminez între avantajele și dezavantajele profesiilor, fie nu am avut disciplina necesară să mă țin de un drum, până la capăt.

În liceu a fost cel mai greu - de la un profil de matematică-informatică, naturală ar fi fost alegerea unui domeniu tehnic. M-am simțit, realizez acum, tras în mai multe direcții, în special de profesori dedicați care îmi voiau binele, dar nu știau cum să se manifeste. Lupta finală? Între doamna de chimie, care mă vedea la medicină sau măcar farmacie și domnul de informatică, care mă asigura că Politehnica sau cibernetica este de mine. Între ei, eu, care habar nu aveam: nu mai bine mă duc la jurnalism, îmi spuneam? Sau istorie, că e cu înțeles lumea…

Descoperisem în acea perioadă cât de frumos este să scrii. Nu cred că mă pricepeam, dar mă simțeam bine așternând cuvintele unul după altul pe hârtie (nu sunt atât de bătrân, dar era mai greu cu digitalizarea chiar și acum 15 ani). În fiecare dimineață, îmi luam agenda și construiam, din evenimentele zilei, scurte texte încărcate cu emoții și figuri de stil. Nu era chiar ce trebuie, însă ideea din spate mă fascina: există oameni pe care ceilalți plătesc să îi citească!

Așa se face că, fără să îmi dau seama, am devenit scriitor. Fiindcă, deși ai nevoie de public ca să intri în această breaslă, definitoriu rămâne să scrii, nu să fii citit.

Și am scris. Mai întâi doar pentru mine, pasaje pe care nu le-am arătat niciodată, nimănui și de care nici nu îmi mai amintesc. Apoi pe un Blogspot vechi, unde nu aveam nicio direcție, doar postam diverse, după context. Și, tot așa, pe Wordpress mai târziu, pe propriul domeniu când am făcut rost de bani și în propriile cărți, când am simțit că am făcut ceva ce merită povestit.

Nu am putut trăi din această activitate, fiindcă din scris nu reușesc să se întrețină decât câțiva, crema cremelor din domeniul lor, sau doar cei extrem de bine marketați, dar care tot trebuie să răspundă unui public, că altfel nu ar avea succes. Cu blogurile nu am rupt gura târgului niciodată, cel mai probabil fiindcă îmi lipsea o „voce” și o „temă” coerentă, să știe oamenii pentru ce vin acolo. Iar cu cărțile, a fost ca la orice început: prima, Europa în 80 de Zile, a fost slabă, setând un ton cumva nepotrivit; celelalte, deși calitativ au crescut exponențial, nu și-au găsit suficiente punți de legătură cu publicul-țintă (și așa restrâns), deci multe încă stau cuminți în dulap. Pentru mine au fost și rămân borne personale importante, ale unui drum pe care nu am fost deplin conștient că am apucat - iar volume ca Munte, Vremuri, Depărtări sau Ținutul dintre Mări încă îmi fac plăcere să le parcurg.

„Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?” suna întrebarea pe vremuri. „Eu ce o să mă fac când o să fiu mare?” preluam eu, ca un ecou imperfect, interogația.

Au trecut anii, însă un răspuns definitiv nu am la îndemână. M-am întreținut destul timp din design grafic, o activitate la care nici nu excelez și care nici nu îmi place enorm, dar care a fost în regulă, nu mă plâng. Și am explorat alte domenii, măcar mental, dar Nodul Gordian tot nu am avut tăria să îl desfac, probabil pentru că am rămas, dincolo de toate, un scriitor.

P.S: ieri am stat 6 ore în fața ecranului, am scris peste 8 pagini din viitoarea carte „Pedalând Via Transilvanica”! Și am lucrat și la articole pentru celălalt blog, BVB România, care reprezintă cea mai constantă sursă de venit din scris pe care am avut-o vreodată.