Sâmbătă, 30.08.2025. Cicloturism Albania-România, Partea 5: Bransci (Srb)-Belgrad-Naidăș (Ro)-Defileul Dunării-Acasă

Partea anterioară a excursiei noastre, cea pe bicicletă prin Bosnia-Herțegovina și o parte din Serbia, poate fi descoprită aici.

Sculptura emblematică a lui Decebal de la Dunăre.

Orice început are și un sfârșit. Și orice sfârșit are și el, la rândul lui, un început. Începutul sfârșitului, cum s-ar spune. Adică borna la care reflectăm noi, dimineața la ora 6:00, în trenul spre Belgrad, capitala Serbiei. Un oraș în care nu stăm, doar cât să schimbăm trenul, pentru a ne apropia de granița cu România. Acasă.

Coborâm la Vrâșeț, un orășel pitoresc, care ne primește în cuptorul amiezii. Vizităm puțin partea veche a așezării și, după cumpărături de la Lidl, pornim întinși spre vamă. Timp de 50 de kilometri apăsăm în pedale pe platul câmpiei, printre câmpuri, livezi și traversând localități multietnice. Trecem granița pe seară, obosiți de multele ore petrecute treji, însă știm exact programul: zona îmi este cunoscută, așa că mergem direct la Nera să ne spălăm, iar apoi pe câmpul de vizavi să ne întindem cortul. Se simte bine România, după aproape o lună pe drumuri!

Dimineața începe cu urcare, nu dificilă, dar lungă și plictisitoare. E doar pădure și trafic. Și amintiri, fiindcă pe aici am trecut cu mult timp în urmă, în prima mea excursie cicloturistică! Era într-o vacanță de Paște și avusesem atunci șansa unei călătorii ca nici alta: câteva zile pe bicicletă și la cort prin sud-vestul României. Nu aveam de unde să știu, dar acea experiență mi-a deschis apetitul - de atunci, aproape în fiecare an mi-am luat zilele mele de libertate, în aceeași manieră bizară.

Dincolo de deal ne așteaptă Clisura Dunării, o câmpie mănoasă pe malul bătrânului fluviu. O străbatem, urmând luciul apei, zeci de kilometri, până la Cazane. Satele sunt familiare, iar oamenii parcă ne zâmbesc altfel. Din când în când, ne oprim să ne răcorim în apa scăzută de secetă a Dunării.

Pe lângă Dunăre.

Cazanele Mari sub amenințarea furtunii.

E cald a furtună. Norii se înghesuie pe cer, forțându-ne să ne grăbim către un adăpost. Atmosfera devine cenușie, cu un vânt puternic ce suflă din toate părțile. Deși pe uscat, fierbem cum fierbea Dunărea, vizavi, înainte de barajul de la Porțile de Fier. Din fericire, e alarmă falsă: ne oprim la intrarea în Dubova, în apropiere de Peștera Gura Ponicovei. Curajos, merg să explorez cavitatea. E un întreg amfiteatru de stâncă sub pământ! Am rețineri, singur fiind, dar continui: pas cu pas ajung la apă, căci peștera comunică direct cu fluviul. Dau de o barcă cu turiști care explorează, minimal, această a doua intrare. Îi salut și revin la Elisa, care mă așteaptă lângă firul de apă pe malul căruia ne întindem cortul. Noaptea trece cu bine, deși porcii mistreți parcă sunt la curse în pădurea ce ne înconjoară - oare câte vietăți ne spionează la adăpostul întunericului?

Peștera Gura Ponicovei

Gura Ponicovei, ieșirea spre Dunăre.

Urmează ziua cea mai frumoasă din România, având în vedere că de la Drobeta Turnu Severin luăm trenul spre capitală. Întâi merg pe Ciucarul Mare, de unde admir fluviul și trecerea spectaculoasă prin stâncă. Apoi ajungem la Orșova, un oraș cu mult potențial nefructificat, dar nu înainte de a trece pe la Cazanele Mici, pentru a fi salutați de Decebal. Nu avem timp, căci ne-ar fi plăcut să vizităm și satele de cehi din regiune…

Peisaj mirific de pe Ciucarul Mare.

Odată intrați pe drumul principal dintre Orșova și Severin, începe distracția. Un TIR e răsturnat pe șosea, blocând traficul pe kilometri întregi. Nu avem acostament, așa că atunci când puhoiul se pornește suntem depășiți razant, cu inconștiență. Pedalăm ca și când viața noastră ar depinde de asta, cu nervii întinși la maximum - în oraș, creierul nu ne mai funcționează cum trebuie. Suntem ineficienți, așa că nu apucăm să mai vizităm mare lucru - ne bucurăm însă că rezolvăm cu nașul la trenul de București, să urcăm cu bicicletele. Timp de 6-7 ore așteptăm, privind pe fereastră, să ajungem și noi în secolul XXI.

E noapte când ajungem în Gara de Nord, cu întârziere, însă prindem trenul de Moldova, care - surpriză! - are și el întârziere. După negocieri infinit mai facile decât cele anterioare suntem acceptați până la Ploiești, să mai scurtăm din distanță. Locul de cort ni-l găsim în afara orașului, lângă un stadion comunal, simțind vapori de produse petroliere de la rafinăriile din împrejurimi.

Ultimul loc de cort, la 10 km de Ploiești.

Ultima zi e cenușie. Deși nu plouă încă, cerul se pregătește să plângă. E un tablou trist acesta, iar noi nu ne mai putem bucura de ultimii kilometri. Suntem obosiți fizic, dar mai ales mental. Învârtim pedalele în virtutea inerției, atât timp cât nu avem de ales. În Vălenii de Munte, Elisa profită de tatăl meu și merge o vreme cu mașina - eu insist să mai meditez o vreme în șa, ca de adio. Știu că aceasta va fi ultima excursie de genul, cel puțin în acest format! Mă bucură finalul, dar mă întristează Finalul…

Pentru ultimii kilometri avem parte de ploaie, însă mergem repede - eu sunt încălzit, Elisa nu mai are bagaje. Drumul mai e și la vale, predominant! Ne mai oferă, din când în când, câte un gât scurt să nu ne obișnuim cu binele, totuși… La intrarea în sat, așa cum o știu dintotdeauna, ne așteaptă „Poarta” - un cadru din lemn ce aduce mai degrabă a localitate din Ungurime, cu motive sătești sculptate pe stâlpi.

Iese soarele. După aproape 1400 de kilometri pe bicicletă și aproximativ 2000 de kilometri în total, suntem din nou pe tărâmuri familiare. Nu Acasă, fiindcă acasă trebuie construit, cerând timp și efort. Dar avem vreme, acesta va fi următorul nostru proiect. Viitoarea aventură, plastic vorbind.