Duminică, 15.06.2025. Visurile naive ale tinereții. Care este rolul comunicării. Cum să trăim în aceeași lume.

În Bratislava, după aproape 3 luni pe drumuri, vara lui 2013.

Dacă nici ieri nu am lenevit, atunci nu știu când am făcut-o! Nu m-am omorât cu cititul, cu bicicleta la plimbare nu am ieșit, gânduri profunde nu am avut - am ținut-o așa, într-o moleșeală plăcută, sărind totuși de la o activitate pasivă la alta, cât să treacă ziua.

Am visat, totuși, la plecatul în lume. Nu la cel despre care vă scriam acum câteva zile, cel al mutării, ci la vacanță. La acea perioadă din vară, care mi-a lipsit în ultimii ani: bicicleta, cortul și bagajele, traseul și aventura. Mi-am amintit de necunoscutul ce se întinde, ca o plasă la care trebuie să ai grijă dar care totuși te susține, atunci când îndrăznești să pornești către orizonturi pe care nu le-ai mai văzut. Și când realizez că aveam 21-22 de ani la prima astfel de nebunie! Cum am îndrăznit eu să merg până în Spania și înapoi, doar cu bicicleta, cortul și un buget extrem de scăzut? Și cum, deși nu știam în ce mă bag, am reușit să rezist, nu doar fizic și mental, ci și într-o formulă de echipă care avea mai multe divergențe decât puncte comune? Ba mai și visam la scrisul de cărți care se vor vinde ca pâinea caldă, metodă prin care nu doar că mă voi întreține, dar prin care voi și inspira și ajuta oamenii să își depășească condiția!

Da, e curios de analizat naivitatea tinereții! Visurile care se simt tangibile, deși nu sunt decât fantezii, încrederea solidă ce maschează încumetare și curajul de a sări în gol, ca și când nu ar exista consecințe. Bineînțeles, riscurile sunt acolo - însă de la înălțimea ignoranței necoapte a vârstei, ele apar ca oportunități - maxima „încercarea moarte nu are” devine deviza sufletului, în ciuda unei realități care arată că, nu rareori, încercările prostești chiar aduc durere!

Dar omenirea, în ansamblul ei, are nevoie de cutezanța tinerilor, la fel cum are nevoie de echilibrul celor maturi și de reticența celor în vârstă. În ciuda frustrărilor ce se pot naște, aceste forțe contrare se țin în frâu unele pe altele, maximizând supraviețuirea sistemului. Astfel, deși sunt eliminate salturile spectaculoase înainte, sunt prevenite și greșelile fatale, din care revenirea nu ar mai fi posibilă. Tot astfel, deși sunt impuse schimbări pe care cei mai conservatori nu le-ar accepta în veac pe cont propriu, acestea nu au o viteză atât de distructivă, încât să scuture în totalitate normele sociale.

Cumva, împreună suntem nu doar mai puternici, ci și mai rezilienți, deci mai capabili să fim și mâine aici, ca să construim mai departe.

Aceasta, cred eu, este și mai ales va fi, problema omenirii - ceea ce a început cu internetul și rețelele, se va desăvârși în era inteligenței artificiale: oamenii nu vor mai păstra deloc legăturile dintre ei, ceea ce va conduce la izolare socială, polarizare ideologică și boli mintale acute. Una din funcțiile limbii, ne spune teoria, este aceea de realiza integrarea socială, transmițând valorile de la un individ la altul, fiind exact liantul care conectează toți membrii societății.

Vorbim nu ca să învățăm, ci ca să ne contectăm.

Cu AI-ul însă, nevoia de comunicare dispare, obținerea de informații fiind doar un pretext pentru interacțiune. Conversația, golită de substrat, rămâne fără scop. Informarea ajunge un deziderat în sine, iar rezultatul îl vedem deja în jurul nostru: o obscenitate a informației (zice Baudrillard) care duce la reproducerea nesfârșită a ideilor, dar care nu leagă oamenii, ci îi desparte.

Avem, așadar, nevoie să reînvățăm să visăm. Și să interacționăm, mai ales cu cei cu care nu suntem de acord. Nu ca să ne convingem reciproc, ci că să rămânem aproape. Numai astfel vom continua să trăim, pe cât posibil, în aceeași lume.