Marți, 03.06.2025. Tragediile nu sunt tragedii, ci crime colective. De ce nu am încredere în nicio instituție a statului.

Am auzit, mai cu întârziere, de tragedia Teodorei, femeia ucisă cu nepăsare de „fostul”, ziua în amiaza mare, într-un cartier rezidențial din Capitală. Avea doar 23 de ani, era și însărcinată, și avea și fetița de 3 ani cu ea, care, evident, a fost martoră – iar criminalul nu era fostul iubit, ci un tâmpit de două ori mai bătrân decât ea, care o abuzase când era mică, dar care avea și un ordin de restricție la activ. Cu alte cuvinte, Teodora și soțul ei făcuseră multe demersuri legale pentru a rezolva situația – se simțeau în pericol, pe bună dreptate, iar autoritățile nu au făcut ce era nevoie pentru a-i proteja.

Nu intru însă în discuția despre nu doar incompetența, ci și nepăsarea celor plătiți bine și mult tocmai din banii noștri (deși sunt curios dacă cineva va fi trimis în judecată), ci vreau să vă povestesc două cazuri personale care aduc, de departe, a tragedia de mai sus.

Primul, mai grav, s-a întâmplat în Brașov, fix în cartierul, tot rezidențial zică-se, în care locuiesc. Într-o vară, aud zgomot și urlete afară, mă năpustesc pe balcon: jos, doi bărbați băteau cu cruzime pe un altul, iar o femeie se chinuia să intre între ei, în timp ce țipa ca din gură de șarpe. Mă activez imediat – știu că trebuie să cobor –, iau de pe dulap pioletul de alpinism, apoi îl las, că îmi zic că aș putea face vreo prostie, dar aleg bețele de trekking, cât să am un sentiment de confort. Alerg ca nebunul pe scări de la etajul cinci, ies pe stradă și, la intimidare și cu adrenalina în corp, urlu la agresori să se oprească. Nu știu dacă s-au trezit din faptă de prezența mea sau doar terminaseră, însă chiar s-au oprit – apoi au urcat într-un jaf de mașină și au dispărut printre blocuri. Victima – nu vă zic detalii – avea sânge la cap și ochii loviți. Femeia, fosta unuia dintre agresori, voia să își refacă viața tocmai din cauza unor astfel de bătăi pe care le suferise și ea, la rândul ei.

Însă agresiunea ca agresiunea – ce m-a blocat a fost reacția celorlalți martori. Deși balcoanele erau pline, am fost singurul care a ieșit să încerce să facă ceva. Știu, prost eu, că nu m-am gândit că pot să mi-o iau și eu, dar ce altceva era să fac? Paza din cartier, doi bătrânei cărora le e frică și de umbra lor, doar se uitau – nici după colegii lor nu au sunat, darămite după poliție! Iar când le-am făcut reclamație la firmă, s-au apărat că eram eu beat!…Iar ceilalți vecini, cum ziceam, doar priveau. Un fel de cazul Kitty Genovese din New York¹, dar varianta autohtonă, adică.

A doua situație a fost tot în Brașov, când mi-am luat un pumn în cap fiindcă am avut tupeul să îi explic unui bombardier cu Seria 7 că a parcat pe toată pista mea de biciclete și că expune astfel cicliștii multor riscuri! Nu, nu mi-a dat prin cap că asta va fi reacția – omul nu a schițat niciun gest, era clar obișnuit să acționeze astfel, un fel de sociopat, probabil fără diagnostic oficial.

Dar, din nou, ce a continuat a fost mai grav, nu agresiunea în sine. Am sunat la 112, am primit asigurări că vine un echipaj, care a sosit, dar după 40 de minute. Noroc că aveam poză cu BMW-ul și numărul, dar agenții tot comentau și se prefăceau că se uită, din priviri, după niște camere video inexistente în acea zonă. Angajații magazinului unde domnul bombardier-agresor avusese treabă mai că nu au închis prăvălia când a venit poliția – au zis clar că ei nu au văzut nimic și că nu au ce declara. Asta, deși totul se întâmplase la doi metri de ei, afară fiind, la rândul lor. Adică, mai pe șleau, au zis că principiul clasic din bătrâni „nu te bagi, nu ți se bagă” e sfânt – e păcat să-l întineze ei cu oferirea de ajutor unei victime!

În fine, nu era grav – nu a dat tare cu pumnul, deși m-a amețit un pic și m-am temut să nu fac vreun chist pe creier sau mai știu eu ce, recunosc. Dar am monitorizat situația, nu au apărut simptome, deci totul bine. Peste câteva zile, sunt sunat de la secția de poliție „pentru o întâlnire legată de apelul meu” – mi se dă numărul secției, ziua și ora, ca și când nu am de ales. Eram liber dimineața aia, m-am dus de curiozitate, nu din speranță, fără să comentez. Dau de un tânăr la birou care, în spatele unei false dorințe de a rezolva, îmi spune dacă fac sau nu plângere. Că da, am 30 de zile la dispoziție, dar îi îngreunez lui treaba dacă nu decid mai repede, că are mult de lucru etc. Îi zic că nu știu încă – fratele meu tocmai era în proces de vreo 2 ani cu alt agresor, mai la mine la țară, unde și-a luat și el un picior în umăr că a îndrăznit să nu tacă la glumele murdare adresate soției sale. Iar rezultatul era clar: cu niște mită la procurori și judecători, agresorul lui – un cetățean cu condamnare la activ și cunoscut pentru violența la băutură – a scăpat cu aproape nimic. Deci cum să am eu curajul să fac plângere, să stau ani prin judecată, ca la final să nu rezolv nimic? Iar rezolvarea nu pentru mine/noi, ci pentru viitoarele posibile victime ale animalelor care cred că ceilalți le aparțin… Așa că i-am povestit asta și i-am zis că aș continua demersurile, dar că nu am încredere în instituțiile din care și el face parte. Mi-a zis că a „rulat pe grupuri interne de WhatsApp” numărul mașinii din poze și că îi aparține lui XYZ, cetățean străin, vârstă de…., domiciliat în…. Brusc, m-am răzgândit: dacă un agent divulgă niște informații cu atâta lejeritate (nici nu conta dacă sunt sau nu adevărate), cum să nu mă ia panica că face la fel și cu datele mele, din eventuala plângere, către chiar agresorul? Că, cine mai știe? Așa că i-am completat rapid cererea că nu am nicio pretenție și am plecat, decis că, dacă vreodată mai trec prin așa ceva, nu știu cum, că mușchi nu am (frate-miu avea, cu asta se ocupă, dar nu a dat niciun pumn înapoi – l-am judecat mult pentru asta, până am priceput că e greu să ai reacție), dar mă voi apăra singur cumva!

Așadar, oameni buni, problema nu este că se întâmplă tragedii – ele fac parte din viața de zi cu zi. Problema e că, cel puțin cele de la noi, sunt crime colective comise de Statul Român, prin instituțiile adânc corupte și angajații care le duc ADN-ul mai departe, prin toate acțiunile lor. Și să nu îmi ziceți că „sunt și oameni care își fac treaba”, că nu-s de ajuns, ba chiar și ei au o vină: sunt complici la rândul lor, fiindcă peste tot „se știu” colegii care o ard aiurea sau care nu respectă legile – și se închid ochii, după principiul sfânt enunțat și mai sus!

1. Un caz celebru în care o tânără este înjunghiată de mai multe ori într-un cartier din New York, în timp ce 38 de oameni au urmărit scena care a durat mai mult timp, nu a fost nimic pe fugă. Ulterior au existat cercetări care susțin că oamenii au sunat și au vrut să intervină și că, de fapt, nu am fi atât de pasivi în astfel de situații, dar cazul rămâne celebru pentru „efectul trecătorului”.